SARACIA = bogatia distribuita inegal

În ultimul timp, asistăm la proteste împotriva unor regimuri opresive ce concentrează uriașe bogăţii în mâinile câtorva potentaţi. Cu toate acestea, în propria noastră democraţie, 1 la sută din populaţie încasează aproape un sfert din veniturile produse de întreaga naţiune – o inegalitate pe care chiar și cei mai bogaţi dintre noi vor ajunge să o regrete.

N-are niciun rost să ne prefacem că ceea ce e limpede că s-a întâmplat este, de fapt, o iluzie. Cei 1 la sută de la vârful ierarhiei sociale încasează acum, în fiecare an, aproape un sfert din venitul întregii naţiuni. În ceea ce privește bogăţia, ei controlează 40% din averea naţională. Situaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil. Cu cativa ani în urmă, procentele erau 12 la sută și 33 la sută. Un posibil răspuns ar fi să lăudăm ingeniozitatea și hotărârea ce le-au adus acestor oameni atâta succes, sperând că un flux în creștere va ridica toate bărcile în același timp. Această atitudine ar fi, însă, greșită. În vreme ce, in ultimii ani, cei 1% de la vârf și-au văzut veniturile crescând cu 18 procente, cei aflaţi la mijlocul ierarhiei sociale au asistat la o scădere constantă a veniturilor lor. Pentru cei care nu au decât o diplomă de liceu, prăbușirea a fost una abruptă – 12% doar în ultimul an. Toată creșterea din anii trecuti – dacă nu cumva, mai mult de-atât – s-a dus către cei de la vârf. În ceea ce privește egalitatea veniturilor, Romania a rămas în urma tuturor ţărilor din bătrâna și anchilozata Europă, cea atât de des ironizată de fostul președinte George W. Bush. În această privinţă, suntem foarte aproape de Rusia, cu oligarhii ei, și de Iran. În timp ce multe dintre vechile centre ale inegalitaţii din America Latină, cum ar Brazilia, s-au străduit de-a lungul ultimilor ani să îmbunătăţească situaţia celor săraci și să diminueze disparităţile dintre venituri, Romania a permis proliferarea inegalităţii.

Economiștii încearcă de multă vreme să justifice marile inegalităţi ce păreau atât de tulburătoare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea – inegalităţi ce pălesc în comparaţie cu cele la care asistăm,de exemplu, în America zilelor noastre. Justificarea cu care au venit s-a numit „teoria productivităţii marginale”. În esenţă, aceasta asocia veniturile ridicate cu o productivitate crescută și o mai substanţială contribuţie socială. Teorie pe care cei bogaţi au ţinut-o întotdeauna la mare preţ, dar în sprijinul căreia, până acum, s-au adus destul de puţine dovezi. Directorii de multinaţionale care au jucat un rol atât de important în instalarea recesiunii din ultimii trei ani – a căror contribuţie atât la societate ca întreg, cât și la bunăstarea propriilor companii, a fost una fundamental negativă – au fost recompensaţi cu prime substanţiale. În unele cazuri, companiile au fost atât de jenate să numească aceste recompense „prime de performanţă”, încât s-au simţit datoare să le schimbe numele în „prime de fidelitate” (chiar dacă singurul lucru care le rămânea „fidel” era lipsa de performanţă). Marii inovatori ai societaţii noastre, de la pionierii geneticii, până la cei ai Epocii Informaţiei, au fost răsplătiţi derizoriu în comparaţie cu autorii inovaţiilor financiare ce au adus economia mondială în pragul falimentului.

Confruntaţi cu inegalitatea veniturilor, unii ridică indiferenţi din umeri. Și ce dacă unii câștigă și alţii pierd? Ceea ce contează, susţin ei, nu e cum e împărţită plăcinta, ci cât de mare e. Un argument fundamental greșit. Pe termen lung, o economie în care majoritatea cetăţenilor o duc, an de an, din ce în ce mai rău – o economie – nu e foarte probabil să prospere. Iar asta, din mai multe motive.

În primul rând, creșterea inegalităţii nu este decât reversul unei alte probleme: diminuarea șanselor. De câte ori ne confruntăm cu o diminuare a egalităţii de șanse, înseamnă că nu utilizăm unele dintre cele mai valoroase resurse de care dispunem – oamenii – în cel mai productiv mod cu putinţă. În al doilea rând, multe dintre distorsiunile care conduc la inegalitate – cum ar fi cele asociate puterii monopoliste și taxării preferenţiale, bazate pe interese speciale – subminează eficienţa economiei. Această nouă inegalitate creează, la rândul ei, noi distorsiuni, ce erodează și mai mult eficienţa economică. Pentru a nu da decât un singur exemplu, văzând cât de astronomice pot fi beneficiile, în loc să se orienteze către domenii ce-ar fi contribuit la o economie mai sănătoasă și mai productivă, mult prea mulţi dintre tinerii noștri au intrat în lumea finanţelor.

În cel de-al treilea rând și, poate, mai important decât toate celelalte, o economie modernă necesită ceea ce se numește „acţiune colectivă” – ea are nevoie ca guvernul să investească în infrastructură, educaţie și tehnologie.

Niciunul dintre aceste fapte n-ar trebui să ne surprindă – este, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când distribuţia avuţiilor unei societăţi este întoarsă cu susul în jos. Cu cât o societate devine mai divizată în ceea ce privește deţinerea avuţiei, cu-atât bogaţii devin mai reticenţi în a-și cheltui banii pe satisfacerea nevoilor comune. Bogaţii nu trebuie să se bazeze pe guvern pentru a se bucura de parcuri, de educaţie, de îngrijire medicală, sau siguranţă personală – ei își pot cumpăra singuri toate aceste lucruri. Și, făcând-o, se îndepărtează și mai mult de oamenii obișnuiţi, pierzându-și chiar și acea fărâmă de compasiune și înţelegere pe care se presupune c-ar fi avut-o. În același timp, se tem de un guvern prea puternic – unul care și-ar putea folosi puterea pentru a echilibra balanţa, luându-le o parte din avere și investind-o în vederea binelui comun. Și, deși unii dintre cei bogati se plâng de tipul de guvernare pe care o avem , ea le convine de minune: prea slaba,neprofesionista si corupta pentru a redistribui averile, prea politizata pentru a face ceva în privinţa diminuării taxelor și impozitelor.